Venisem de câtăva vreme în țara, așa cum vin în fiecare toamnă. Ador toamna. De câte ori mă îndrăgosteam toamna imi ziceam: Doamne, de-ar ține până la toamnă, atunci sigur ar deveni iubire!.. Orice pot suporta în America numai lipsa toamnei nu. Am tot așteptat-o cu îndârjire câțiva ani buni, dar văzând încăpățânarea ei am renunțat. Toamna de aici e un fel de vară diluată, ca un șpriț în care vinul bun se lungește cu apa gazoasă sau sifonul la capsule.
Diminețile devin treptat mai alburii, începi să simți aburul lor ușor dulceag și călâi, soarele se lenevește, întunericul te ia prin surprindere, umezeala nopții aburește parbrizele fără adăpost, bicicleta de pe verandă (porch cum îi spun americanii) începe să dea semne de rugină, dar verdele e încă verde, trandafirii din curte înfloresc iar și iar de parcă ar fi feți - frumoși cu șapte vieți, culorile adevărate ale toamnei sunt doar prin magazine, umbrela nu exista decît pentru soare, și eu mă înebunisem după ”Umbrelele din Cherbourg”, foșnetul frunzelor îți sună sub tâmple ca o amintire, ropotul molcom al ploii e doar în suflet. Mă uit în garderoba ticsită de haine, aranjate haotic pe cele patru anotimpuri și extrag la întâmplare aceași fustă de stambă înflorată, același tricou colorat cu Jimi Hendrix și mînecă scurtă, mă fac că uit de ciorapii în toate culorile pământului pe care îi ador și pe care îi car de fiecare dată cu mine, și mă arunc în perechea de sandale gen șlapi, de piele totuși (când ajung la încălțări uit de protecția animalelor, încă o dovada că e greu să mergi cu ceva până la capăt; Doamne ce Christos a fost Iisus al nostru!...) Și totuși e sfârșit de Septembrie!
Nu-mi mai amintesc dacă se încheiase Festivalul Enescu. Oficial vorbind. În noi mai dăinuia oricum suprapunându-se emoțiilor multor altor evenimente culturale printre care trebuia să te strecori cu discernământ ca să nu ieși complet epuizat. Personal, nu pot digera prea multă artă dintr-o dată, așa cum oricât de pofticioasă aș fi, nu pot să mai înghit o baclava după ce mi-am lins buzele cu un cataif. Goana după evenimente nu este genul meu. Puține, dar bune, foarte bune dacă se poate, în doze mici și cu măsură, ca parfumurile diafane, să am timp să le visez, să le savurez, să le ascult, să le trăiesc și retrăiesc cu mine și în mine...La fel pățesc cu cărțile care-mi plac, cu cele pe care le simt ale mele și pe care sunt convinsă că le-aș fi scris și eu dacă aș fi avut ceva talent. Mă trezesc închizându-le brusc și lăsându-le să zacă tentant pe noptieră. O oră, o zi, o viață...Mi-e teamă să le sfârșesc de parcă aș sfârși o iubire...
Începuse Festivalul Filmelor de la Cannes, nu cred ca eram la curent cu ultimile onoruri, nici de Oscaruri nu prea ma mai sinchisesc în ultima vreme, de la premiul lui Mungiu nu mai vreau să știu de clasamente. A fost prea mare bucuria atunci. Cred că totuși vroiam să văd un film anume, nu-mi mai amintesc care, rula la Studio, dar o bună prietenă m-a deturnat în ultima clipă oferindu-mi ca alternativă ”A fost odată în Anatolia”. Și avea un argument foarte puternic, ”filmul regizorului turc nu va rula în veci pe ecranele românești” spunea ea, ”pe cele americane ce să mai vorbesc”, adăugam eu,” nu este un film de ”casă”, așa că altă șansă nu avem.” Ne-am dus bucuroase la Muzeul țăranului sau al regizoului român. Lume bună, o simțeai cinefilă, și atmosfera mi-a amintiti brusc de sala de cinema improvizată, pitită în curtea dosnică a unui Gostat cu galantarele veșnic goale de pe calea Victoriei colț cu Eforie, în care filme interzise se difuzau pe sub mână săptămânal, parcă într-o zi de marți, devenită din cea cu trei ceasuri rele, cea cu trei ceasuri de vis. Nu mai știu cui aparținuse inițiativa cu cinematograful acela clandestin, îmi amintesc de niște organizatori bărboși și pătimași, și nici nu mai știu cum nimerisem eu acolo, dar deveniserăm cu toții apropiați, tovarăși complici în fața marelui ecran, deși veneam din zone profesionale complet diferite, ingineri, arhitecți, cărturari, artiști de toate neamurile, dar complicitatea aceea ne transformase într-o familie; ne întâlneam întâmplător pe stradă și ne recunoșteam în mulțimea tristă și incoloră, ne zâmbem cu subînțelesuri, deși nu cred că ne vorbisem vreodată. Veneam tăcuți și îngândurați la spectacol și plecam surâzători, chiar dacă pe ecran se petrecuse o drama. Și viața noastră era la fel. Filmele nu erau subtitrate, ne descurcam fiecare după posibilități; când chiar nu se mai putea apărea o voce, și vocea aia ni se lipea de suflete...
Secvențele de început ale filmului ”A fost odată în Anatolia...” nu prea abundă în cuvinte, ești brusc copleșit de ceea ce vezi, atmosfera filmelor lui Tarkovski te ia complet prin surprindere, drumul șerpuit al mașinii prin podișul inundat de noapte aproape că îți taie respirația. Apar primele crâmpeie de dialog, fimul este titrat în franceză, limba gazdă a Festivalului...Apoi deodată, trecuseră cred vreo 10-15 minute, lumea din sală începe să se foiască, să murmurească, pe ecran nu mai apre nici o scriere, stăm și ne uităm și ascultăm limba turcă cântnd, plângând și râzând, nedumeriți, privim în jur, unii la alții, cineva strigă ”să vină Irina Nistor”,”să vină PDListul cu filmele de la TVR Cultural”, ”să vină cineva dela chebabul de peste drum”, să vină CINEVA să ne deslușească ce vor ăia de pe ecran...Apare o fătucă timidă și jenată, își cere sincer scuze, ne spune să avem răbdare, se duce să dea un telefon la centru, să vadă ce se poate face. Se aprinde lumina, se întrerupe proiecția, se fac glume cu referire la perioada cea neagră, eu iar îmi amintesc de cinematograful meu de Gostat...Fătuca cea timidă reapare într-un final și mai jenata, își cere și mai aprig scuze. ”Nu, nu se poate face nimic, poftiți vă rog la casă, vi se vor da banii înapoi”. Da, dar cu speranța noastră de frumos cum rămîne?! ” Nu știu, imi pare rău, știți, eu nu am nici un amestec, doar mă ocup de sală și de atmosferă.” Ne-am luat banii și am plecat. Cu pofta de film cu tot. Dar de unul bun...Mi-am amintit atunci de Pina. Rula la Mall, cel de la Băneasa. Urăsc mall-urile ( deși trebuie să recunosc că cel cu pricina e foarte șic!), mă înebunesc sălile lor de cinema atât de tehnicizate încât trebuie să te ciupești din când în când să vezi dacă mai ești din carne și oase, am ramas o fan-ă a cinematografelor micuțe și intime de cartier, cu gradina de vară eventual, cum era cel de pe Rahova copilăriei mele (aripa cea bună a crtierului cu vestitul restaurant Buzești, clubul de bridge, casa de cultură devenită Palatul Bragadiru de azi în care formațiile tinere de muzică rock în curs de afirmare, gen Sincron, se destrăbălau încă în limba engleză, fabrica de bere, liceul M.Eminescu unde am avut-o la Naturale pe mama Monicăi, cum care? Macovei, cea premiată recent la Bruxelles....) . Am intrat în sala aproape goala, ne-am pus ochelarii 3D și ne-am trezit pe scenă baletând alături de trupa Pinei, vrăjite de muzică și de mișcare - ”dance, dance otherwise we are lost” îmi răsunau în urechi ca un ecou cuvintele fermecate.
PS. Pană la urmă filmul turcesc l-am vazut ”la negru”, între patru ochi, în fața laptop-ului, cîndva, undeva departe...Mai târziu am aflat că ambele filme au rulat cu o jumătate de an mai târziu și în Los Angeles într-o sală micuță de cinematograf destinată filmelor de artă.
