Bach - English Suite

Bach-Marcello

Rachmaninoff - Piano Concerto No.3

Piramida compromisului

Cocoțatut în varful piramidei sociale nu prea are legătura cu tipul regimului. Capitalist sau socialisto-comunist, regulile  sunt cam aceleași.  Ca și motivațiile. Universalitatea aceasta  îi este conferită de însăși natura umană.  Lozinca cum că socialismul  ar produce un om de tip nou s-a dovedit a fi o mare vrăjală. Iar capitalismul nu a oferit niciodată vreo speranță în acest sens.

Am fost lovită rău în moalele capului când am constatat,  că în alte părți, pe alte meleaguri, acolo unde te așteptai  ca totul să fie  altfel, valoarea umană, morală și profesională,  este aruncată  undeva la coada clasamentului.

Servialismul (ca să mă exprim delicat) și compromisul  sunt  la ordinea zilei peste tot; în media sunt vizibile  și transparente,  mizeria umană   o miroși  cu propriile-ți simțuri,  dar la fel se întâmplă  și într-o  companie care se ocupă de ceva, produce ceva, păpuși de exemplu. Nu stai în rând și nu ești Yes Man-ul dorit de boss-ul direct, profesional vorbind, dai cumva semne de înteligență și competență peste media acceptată de dânsul , nu numai că nu te poti cățăra niciunde, dar  ești complet out și nimănui nu-i pasă de tine. Și nici nu devi cauza nimănui. Sistemul lor, sau al nostru, cel al profitului, financiar sau doctrinar,  și al ascensiunii personale prin orice mijloace te scuipă afară ca pe o măsea stricată.

Toată compasiunea mea pentru Stelian Negrea.   Ca pentru un om cu destinul eșuat. Dar pentru mine nu poate deveni o cauză. (Ca idee vorbind.  Nu știu prea multe amănunte despre acest caz, în afara câtorva atitudini apărute  pe rețelele de socializare.)  Dar e ca și cum aș încerca să-i reabilitez pe foștii nomenclaturiști, cei mulți și mărunți care s-au jucat,   de bună voie și nesiliți de nimeni, cu visele și viețile noastre, așa cum se joacă astăzi Antena 3 cu mințile și sufletele atâtor români. Deși știu din experiența trăită atunci că au fost printre ei unii care s-au cocoțat acolo sus, unde ”cineva” precis nu ne iubea, nu ca să-și satisfacă doar ambițiile personale  meschine,  ci (și) cu speranța de a salva ceva, un institut, un proiect, o cercetare, o idee, un om... Directori, șefi de secții și de colective s-au așezat în față și au ales  să servească cu polonicul de-acolo de unde nouă, celor fără de conștiința compromisului, nu ne era la îndemână nici măcar să gustăm, fie din  greață,  fie  din lipsă  de ”curaj”. Și ne-au lăsat în pace să ne vedem de treaba noastră, jucându-se cu noi de-a ședințele de partid, de-a propaganda, de-a munca voluntară, de-a v-ați ascunselea cu cei și mai sus puși,   de-a cincinalele în patru ani și jumătate....Se spune pe bloguri că  mai tânărul  Stelian Negrea a privit la un film, și a început să viseze, și  și s-a visat  jurnalist, unul bun, cu idealuri,  cu adevăruri pentru care  să se bată cu toată  forța și priceperea.  Și a început să urce...Stau și mă întreb,  oare în ce moment al ascensiunii sale a simțit domnia sa  că nu mai face parte din „scenariul fimului” care i-a inspirat destinul...

Pina Bausch

PINA - Dance, dance, otherwise we are lost - International Trailer from neueroadmovies on Vimeo.

Povestea mea cu ”A fost odată...”

Venisem de câtăva vreme în țara, așa cum vin în fiecare toamnă.  Ador toamna. De câte ori mă îndrăgosteam toamna imi ziceam: Doamne, de-ar ține până la toamnă, atunci sigur ar deveni iubire!.. Orice pot suporta în America numai lipsa toamnei nu. Am tot așteptat-o cu îndârjire câțiva ani buni, dar văzând încăpățânarea ei am renunțat.  Toamna de aici e un fel de vară diluată, ca un șpriț  în care vinul bun se lungește cu apa gazoasă sau sifonul la capsule.

Diminețile devin treptat mai alburii, începi să  simți aburul lor ușor dulceag și călâi,  soarele se lenevește, întunericul te ia prin surprindere,  umezeala nopții aburește parbrizele fără adăpost, bicicleta de pe verandă (porch cum îi spun americanii) începe  să dea semne de rugină, dar verdele e încă  verde, trandafirii din curte înfloresc iar și iar  de parcă ar fi  feți - frumoși cu șapte vieți, culorile adevărate ale toamnei sunt  doar prin magazine, umbrela nu exista decît pentru soare, și eu mă înebunisem după ”Umbrelele din Cherbourg”, foșnetul  frunzelor îți sună sub tâmple ca o amintire,  ropotul molcom al ploii e doar în suflet. Mă uit în garderoba ticsită de haine, aranjate haotic pe cele patru anotimpuri și extrag la întâmplare aceași fustă de stambă înflorată, același tricou colorat cu Jimi Hendrix și mînecă scurtă, mă fac că uit  de ciorapii în toate culorile pământului pe care îi ador și pe care îi car de fiecare dată cu mine, și mă arunc în perechea de sandale gen șlapi, de piele totuși  (când ajung  la încălțări uit de protecția animalelor, încă o dovada că e greu să mergi cu ceva până la capăt; Doamne ce Christos a fost  Iisus al nostru!...) Și totuși e sfârșit de Septembrie!

Nu-mi mai amintesc dacă se încheiase Festivalul Enescu. Oficial vorbind.  În noi mai dăinuia oricum suprapunându-se emoțiilor multor altor evenimente culturale printre care trebuia să te strecori cu discernământ ca să nu ieși complet epuizat. Personal, nu pot digera   prea multă artă dintr-o dată, așa cum oricât de pofticioasă aș fi, nu pot să mai înghit o baclava după ce mi-am lins buzele cu un cataif. Goana după evenimente nu este genul meu. Puține, dar bune, foarte bune dacă se poate, în doze mici și cu măsură, ca parfumurile diafane, să am timp să le  visez,  să le savurez, să le ascult, să le trăiesc și retrăiesc cu mine și în mine...La fel pățesc  cu cărțile care-mi plac,  cu cele pe care le  simt ale mele și pe care sunt convinsă că le-aș fi scris și eu dacă aș fi avut ceva talent. Mă trezesc închizându-le brusc și lăsându-le să zacă tentant pe noptieră.  O oră, o zi, o viață...Mi-e teamă să  le sfârșesc de parcă aș  sfârși o iubire...

Începuse Festivalul Filmelor de la Cannes, nu cred ca eram la curent cu ultimile onoruri, nici de Oscaruri nu prea ma mai sinchisesc în ultima vreme, de la premiul lui Mungiu nu mai vreau să știu de clasamente. A fost prea mare bucuria atunci. Cred că totuși vroiam să văd un film anume, nu-mi mai amintesc care, rula la Studio, dar o bună prietenă m-a deturnat în ultima clipă oferindu-mi ca alternativă ”A fost odată în Anatolia”.  Și avea un argument foarte puternic, ”filmul regizorului turc nu va rula în veci pe ecranele românești” spunea ea, ”pe cele americane ce să mai vorbesc”, adăugam eu,” nu este un film de ”casă”, așa că altă șansă nu avem.”  Ne-am dus bucuroase la Muzeul țăranului sau al regizoului român. Lume bună, o simțeai cinefilă, și atmosfera mi-a amintiti brusc de sala de cinema improvizată,  pitită în curtea dosnică a unui Gostat cu galantarele veșnic goale de pe calea Victoriei colț cu Eforie,  în care filme interzise se  difuzau pe sub mână săptămânal, parcă într-o zi de marți, devenită din cea cu trei ceasuri rele, cea cu trei ceasuri de vis. Nu mai știu cui aparținuse inițiativa cu cinematograful acela clandestin, îmi amintesc de niște organizatori bărboși și pătimași, și nici nu mai știu cum nimerisem eu acolo, dar  deveniserăm cu toții apropiați, tovarăși complici în fața marelui ecran, deși veneam din zone profesionale complet  diferite, ingineri, arhitecți, cărturari, artiști de toate neamurile, dar complicitatea aceea ne transformase într-o  familie;  ne întâlneam întâmplător pe stradă și ne recunoșteam în mulțimea tristă și incoloră, ne zâmbem cu subînțelesuri, deși nu cred că ne vorbisem vreodată.  Veneam tăcuți și îngândurați la spectacol și plecam surâzători, chiar dacă pe ecran se petrecuse o drama. Și viața noastră era la fel.  Filmele nu erau subtitrate, ne descurcam fiecare după posibilități; când chiar nu se mai putea apărea o voce, și vocea aia ni se lipea de suflete...

Secvențele de început ale filmului  ”A fost odată în Anatolia...” nu prea abundă în cuvinte, ești  brusc copleșit de ceea ce vezi, atmosfera filmelor lui Tarkovski te ia complet prin surprindere, drumul șerpuit al mașinii prin podișul  inundat de noapte aproape că îți taie respirația.  Apar primele crâmpeie de dialog, fimul  este titrat în franceză, limba gazdă a Festivalului...Apoi deodată, trecuseră cred vreo 10-15 minute,  lumea din sală începe să se foiască, să murmurească, pe ecran nu mai apre nici o scriere, stăm și ne uităm și ascultăm limba turcă cântnd, plângând și râzând, nedumeriți,  privim în jur, unii la alții, cineva strigă ”să vină Irina Nistor”,”să vină PDListul cu filmele de la TVR Cultural”, ”să vină cineva dela chebabul de peste drum”,  să vină CINEVA să ne deslușească ce vor ăia de pe ecran...Apare o fătucă timidă și jenată, își cere sincer scuze, ne spune să avem răbdare, se duce să dea un telefon la centru, să vadă ce se poate face. Se aprinde lumina, se întrerupe proiecția, se fac glume cu referire la perioada cea neagră, eu iar îmi amintesc de cinematograful meu de Gostat...Fătuca cea timidă reapare  într-un final și mai jenata, își cere și mai aprig scuze. ”Nu, nu se poate face nimic, poftiți vă rog la casă, vi se vor da banii înapoi”.  Da, dar cu speranța noastră de frumos cum rămîne?! ” Nu știu, imi pare rău, știți, eu nu am nici un amestec, doar mă ocup de sală și de atmosferă.”  Ne-am luat banii  și am plecat. Cu pofta de film cu tot. Dar de unul bun...Mi-am amintit atunci de Pina. Rula la Mall, cel de la Băneasa. Urăsc mall-urile ( deși trebuie să recunosc că cel cu pricina e foarte șic!), mă înebunesc sălile lor de cinema atât de tehnicizate încât trebuie să te ciupești din când în când să vezi dacă mai ești din carne și oase, am ramas o fan-ă a cinematografelor micuțe și intime de cartier, cu gradina  de vară eventual,  cum era cel de pe Rahova  copilăriei mele (aripa cea bună a crtierului  cu vestitul restaurant Buzești, clubul de bridge, casa de cultură devenită Palatul Bragadiru de azi în care formațiile tinere de muzică rock în curs de afirmare, gen Sincron, se destrăbălau încă în limba engleză,  fabrica de bere, liceul M.Eminescu unde am avut-o la Naturale pe mama Monicăi, cum care? Macovei, cea premiată recent la Bruxelles....) . Am intrat în sala aproape goala, ne-am pus ochelarii 3D și ne-am trezit pe scenă baletând alături de trupa Pinei, vrăjite de muzică și de mișcare - ”dance, dance otherwise we are lost” îmi răsunau în urechi ca un ecou cuvintele fermecate.

PS. Pană  la urmă filmul turcesc l-am vazut ”la negru”, între patru ochi,  în fața laptop-ului, cîndva, undeva departe...Mai târziu am aflat că ambele filme au rulat cu o jumătate de an mai târziu și în Los Angeles într-o sală micuță de cinematograf destinată filmelor de artă.